Despre note si jurnalism

Generația cu un an mai mică decât mine tocmai a primit notele la Discurs Jurnalistic, parcă, cu domnul Dumistracel. Și când i-am văzut cum se agitau, unii de bucurie, alții de frustrare, mi-am pus puțin problema despre importanța notelor la facultate, și poate a problemei necesității de afirmare prin acest sistem de evaluare.

Și dacă privim problema doar din acest punct de vedere, al căutării de afirmare, lucrurile stau destul de simplu. Notele sunt fix Zero. Dar un zero absolut, colorat frumos cu speranțele unor copii îndoctrinați de un sistem feudal pre-universitar. Spun lucrul ăsta cu mâna pe inimă, pentru că am trecut prin așa ceva, exact cum trece cuțitul prin unt. Și mi-am luat-o în cap suficient de tare, fără să rămân cu nimic, decât poate cu frustrări.

Singurul lucru de contestat împotriva acestei mici dizertații este, evident, problema bugetului/taxei și a burselor. Nimănui nu îi convine o gaură în buget de încă 20 de milioane pe an, pe lângă banii de haine/mâncare/deplasări și alcool. Dar tocmai de aceea notele sunt inutile, pentru că sunt acordate pe baza unor aprecieri personale, absolut subiective, deseori stabilite după criterii îmbătrânite sau irelevante în prezent. Poate nu e cazul la Departamentul nostru de Jurnalism, dar în general, la facultăți domină profesori care apreciază doar un anumit tip de critică și gândire, iar inovația e catalogată ca impertinență și lene.

Dacă tu, ca student și om (nu, animal nu, nu aici), la sfârșitul cursului, te simți împlinit cu ceea ce ai învățat, simți că ai acumulat esențialul și ai luat tot ce puteai de la profesorul ăla, poți pleca cu fruntea sus, chiar dacă la notă apare 5-6-7. Pentru că, într-o utopie universitară , sentimentul acela de împlinire, de asimiliare maximă a informațiilor este de obicei corelat cu note bune.

Dar conceptul actual, în care un student se străduiește să ia o notă mare la o materie care nu îi foloseste nici cât negru sub unghie, nu face nimic decât să "acumuleze" timp pierdut.

Dacă eu mă duceam din anul I la Opinia, sau dacă puneam mai mult spinarea la căutatul de știri/reportaje pentru laboratorul cu domnul Savitescu, eram acum cu câțiva kilometri în față pe drumul spre a deveni ceva coerent. A fost un an pierdut cu dizertații inutile la cursuri susținute de profesori cu accente grave spre megalomanie, gen Popa sau Ioncioaia, deși admit că unele aspecte din ceea ce predă domnul Florea Ioncioaia ar fi fost utile dacă erau dezbătute corespunzător. Și îmi asum aici lenea primordială, tipic studențească, ce m-a împiedicat să mă dedic suficient.

Discutam și ieri cu un coleg de cameră, care e la Filologie Clasică. La el în an sunt 4 oameni, cu 12 locuri la buget. Bursă nu ia nimeni pentru că nu sunt bani, deci ar putea să ia examenele cu 5 și să iasă cu diplomă de mare licențiat, profesor de latină la vreun liceu, și mai departe, cine știe, posibilități sunt în funcție de interes. Și omul e chiar priceput, dar nu am vrut să îi stric eu pofta de învațat, subliniindu-i că face un lucru fără altă motivație decât cea personală.

Până la urmă, prost sau nu, e sistemul de care aparținem. Trebuie doar să nu îl lăsam să ne strice acele mici speranțe care ne împing înainte.