Banalitatea de ieri, nimicul de maine

Cu drag, din podul Casei de Cultura

2010-12-29T01:31:00.005+02:00

Anul acesta am avut a naibii de multe opinii. Și ca niciodată, a avut și cine să mi le asculte. Am continuat să scutur, adun și să respir praful de la etajul al doilea din Casa de Cultură a Studenților, prin redacția Opiniei vechi, noi, academice, hulite și de puțini iubită; a studenților. Locul prin care s-au perindat ani de zile oameni care, după cum subliniază mereu dom’ profesor, știau să scrie. Și dacă asta nu spune îndeajuns de mult despre ei, mai am eu de scrijelit un lucru: mai rar am cunoscut oameni atît de dezghețați și cumsecade care lucrează în domeniu. Ce-i drept, n-am explorat nici măcar o fracțiune din grădina carpatică mediatică, dar față de multe dintre paparudele care anină de LCD-uri, merită o doză zdravănă de respect. Cel puțin în ochii mei.

Consecințele perindării mai sus numite s-au lipit de mine sezonul ăsta. Am fost făcut mincinos, leneș, „saboteur” sau frustrat și altele cu o varietate expresivă care m-a chiar impresionat, printre care s-au strecurat și cîteva vorbe bune, pe care le prețuiesc, le țin minte și mă străduiesc să le înmulțesc. Am fugărit moșnegi pe tractoare prin satele de-dimprejurul Iașului, am cunoscut cel mai longeviv primar din Europa, m-am certat cu armata română în prejma unei gropi comune de evrei de pe vremea războiului și mi-am încheiat nopțile din weekend în aceleași două încăperi ticsite de fum în care le-am început. Mi-am dat mîna și la cîteva cronici sportive, mai mult sau mai puțin reușite, dar scrise cu pasiune.

Și am avut alături de mine oameni pentru care aș băga mîna în foc, la propriu. Oameni cu care m-am certat, uneori înjurat, la care am țipat și care mi-au întors-o, cu care am împărțit o cameră de cămin și cîte puțin din mîncarea adusă de fiecare de acasă. Oameni cărora le datorez mulțumiri și scuze. Am așezat alături de „garda veche” și „fetele de pe mese” încă un braț de opinii în arhiva de alături. Urmează să așteptăm să le îngălbenească și pe ele praful ca să le putem citi la rece. Preferabil la o bere, jos, la Belfast.

Ce-mi doresc în anul viitor? Printre multe alte dorințe materiale, vreau o oră liberă pe săptămînă să-mi arunc gîndurile pe-o foaie, fie ea și electronică. Am descoperit că e sănătos să n-ai limite de subiecte și număr de semne cînd scrii.

Oscaruri fără avatare

2010-03-11T10:53:00.007+02:00

De fiecare dată când citeam bloguri și regăseam textele de genul "am neglijat blogul, n-am avut timp, mă voi revanșa", ridicam apatic dintr-o sprânceană (pe vremea când mai puteam face asta) și spuneam "și ce?". În momentul în care îți iei o responsabilitate de a scrie câteva mizerii pe o foaie electronică, ține doar de tine și de gradul tău de interes de a menține acei câțiva oameni care par a fi interesați aproape. În momentul în care nu scrii, oamenii nu citesc. Ecuația e destul de simplă.

Mă regăsesc în aceeași situație acum, dar am să sar peste tentative de explicații patetice. Nu mi s-a dat mâna să scriu și atât.

Între timp, voiam să arunc rapid două vorbe despre Oscaruri, până nu mi se restartează iar calculatorul. Are obiceiul de a mă inopina destul de des cu tresăriri din astea.

Și cel mai premiat film de la Oscaruri ... NU este Avatar. După ce surprize ne-a împins Globul de Aur, semi-animația cu omuleți albaștri luând parcă 6 globuri, nu mă așteptam ca juriul de la Oscar să se depărteze cu mult de marja asta. Însă, cineva acolo sus ne iubește. Producția cameroniană a luat 3 statuete, pentru Visual Effects, Cinematography și Art Direction, niciuna legată de "acting" sau de mărețul scenariu ascuns timp de 11 ani în analele beciului lui Cameron.

Supriza plăcută vine din partea filmului The Hurt Locker, cel mai bun film al acestui an și câștigător a 6 statuete. Film pe care eu am evitat să îl urmăresc în 2009 când a apărut, clasificându-l în categoria yet another war movie.

Și ce îmi place cel mai mult este faptul că dacă Avatar nu ar fi ieșit anul acesta nu i-ar fi dus nimeni lipsa la gală. Categoriile pentru care a fost premiat sunt cele clasice câștigate de obicei de către filmele cu înclinație spre fantastic/științifico-fantastic, cu scenariu prost. Și nici monstruleții albaștri nu s-au dezis. Scenariul - foarte prost.

În final regret să spun că Inglorious Basterds merita să ia premiul pentru cel mai bun scenariu, dacă nu chiar pentru cel mai bun film. De ce regret să spun asta? Pentru că îl urăsc pe Quentin Tarantino, dar admit că e genial.

Târziu postul, evenimentul trecut, dar trebuia să consemnez ce s-a întâmplat, pentru că lucruri din astea mici îți fac ziua mai frumoasă.

Reacții la șobolani și un scurt rezumat

2010-02-11T23:02:00.007+02:00

Am avut niște săptămâni infernale care nu mi-au lăsat mai deloc timp pentru mine și implicit și pentru blog. Am în sfârșit timp să mă ocup serios, și sper să îmi fac curaj să scriu, că am nevoie de exercițiu.

Dar, în dulcele stil clasic al unui jurnal, facem un rezumat al perioadei pe scurt. Examene în bătaie de joc, trebuie găsită o altă metodă de diferențiere în funcție de merit a studenților, la Opinia începe să îmi placă din ce în ce mai mult, chiar dacă îmi mănâncă uneori enorm de mult timp și mi-am descoperit două pasiuni: halba la un litru de la Curtea Berarilor și "puța" de la Petru. Legat de ultima, titlul pornografic descrie probabil cel mai bun cremwurst învelit în coajă de covrig, și fiert în suc propriu. Mâncarea studentului ideală, la doar 1.5 lei.

Au apărut și primele reacții despre șobolani în presă, dar am așteptat să văd exact dacă dă și TVR-ul un material să centralizez, dar nu am găsit. Deci din ce am văzut, avem Opinia Veche, Ziarul de Iași, 7est și Iași TV live. Mai mult decât aș fi sperat, dar mai puțin decât este nevoie. Am încercat la TVR prin doamna Carla Tompea, dar nu am primit niciun răspuns. E posibil să se fi difuzat vreun material, dar cum nu am avut televizor la Iași, nu mi-am dat seama.

I-am descoperit pe băieții de la Nickelback, e genială vocea lui Kroeger ăsta. M-am îndrăgostit.

Am fost 300 de kilometri după un reportaj ca să fiu chemat la primăvară, când se încălzește. Mă duc duminică noaptea la Câmpina, dar presimt că am să am o surpriză și acolo.

Când mă uit retrospectiv, mare lucru n-am făcut, dar am reușit să fiu ocupat o lună non-stop, nici acasă n-am ajuns decât lunea astea. Acum mă reapuc să lucrez la textul despre oamenii proști. În weekend sper să fie gata.

Penibil? Suficient!

2010-01-29T23:51:00.007+02:00

Doamnelor și domnilor, stimați colegi și iubiți prieteni, înaintez scuze pentru afirmațiile făcute în cadrul ultimei mele dizertații pe tema indifereței universității. Am menționat că am atins culmea penibilului, sau cel puțin am sugerat. Dar m-am înșelat. Crunt.

În drumul meu spre examenul de drept, în fatidicul corp E al UAIC, îl văd pe Mugur, un coleg din anul I, învârtindu-se pe la primul etaj din dărăpănătura mai sus menționată. Și mă ia Mugur frumos de mână ca să mă conducă într-o sală, 207 dacă nu mă înșel. Ei dragii mei, în acel moment, nu doar că am văzut culmea penibilului, m-am plimbat pe ea și am depășit-o cu mult, căzând în hăul de pe celălaltă parte.

În colțul încăperii, un șobolan, departe ca imagine de monștrii descriși de fetele care își strângeau fustițele în timp ce săreau pe scaune, își dădea duhul într-un colț al încăperii. Mai mișca, spasmatic, câte un picior înainte, dar mai mult nu putea. S-a înfruptat din fructul interzis, păcat că nu era violet.

PENIBIL. JENANT. ABERANT. STUPID. Ca la noi de altfel. Dar știți ce e mai savuros? Nu, habar nu aveți ce e mai savuros. Pe hol stăteau în jur de 20 de studenți, predominant studente, care se temeau să intre în sală, și aveau examen. Mă revoltă atât de tare ideea asta, încât nu știu dacă să râd sau să plâng. Cum mama dracului bă să se întâmple așa ceva? Cum să stea studenții pe holuri din cauza unui împuțit de mamifer care își dădea duhul înăuntru? Dar mai mult decât atât, cum Doamne iartă-mă să permită Universitatea așa ceva? Ce adunătură de incompetenți, care nu ies din birourile lor ultra-modernizate, au scuipat o asemenea inepție de decizie?

Dar întrebarea mea e alta. Cum poți tu, ca student, sa plătești 20 de milioane pe semestru sau pe an, ca să dai examen în aceeași sală cu un șobolan? Și nu, nu ma refer la profesor. Mie îmi vine să urlu.

Oricum, pînă aici a fost, aberația asta trebuie să înceteze. De luni, ori dărămăm Corpul E noi, ori îl dărâmă Universitatea. Că eu acolo nu mai pun piciorul. Și asta va ajunge în presă, am să mă ocup personal de asta.

Oricum, nu uitați mesajul UAIC

Șobolani cu tradiție

2010-01-16T00:03:00.008+02:00

Hai să indignăm puțin, că frustrări poate avea oricine. Suntem în secolul 21? Verificat? Suntem la universitatea cu cea mai mare tradiție din țară? Verificat? Suntem într-o țară ce (se presupune că) nu face parte din lumea a treia? Verificat.

Atunci cum Dumnezeule mare să merg la cursuri în săli infestate cu șobolani? Și câtă lipsă de organizare, și câtă prostie, și câtă indiferență din partea conducerii nu am întâlnit nici măcar în povestirile lacrimogene de pe Acasă. Naiba să le ia de fonduri, cum să nu chemi o echipă de deratizare când ai probleme cu șobolanii? Dar nu, ce domnii mei, dacă facem o treabă o facem ca la români, ca să îi dăm motive la cretinul de Badea să mai umple micile-mari ecrane cu diareea lui verbală. Ar face el poate mai multe, dar îi ocupă România timpul și în loc să facă ceva pentru asta, face ceva pe el. Măcar de ar emigra. Dar mai multe despre asta mâine.

Revenind. Ce a făcut Univeristatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași cu problema șobolanilor? A pus pastile cu otravă la colțurile sălilor, și a lipit afișe (ce afișe, foi A4 direct scoase la imprimantă, fără semnături, ștampile nimic) pe care scria: Nu puneți mâna pe pastilele din colț. Otravă pentru șobolani (sau un text asemănător, aveam alte preocupări și n-am apucat să fac și poză).

Și în colțul sălilor din corpul E, care oricum stă să se dărâme pe neobrăzatul sau neobrăzații care vor îndrăzni să meargă prea aproape de ziduri, erau niște pastile mici, albastre, ca niște mentosane. Aruncate grămadă cu pumnul. Acuma întrebarea mea vine în felul următor: ce s-ar fi întâmplat dacă, alături, cu o pastiluță în gură, zăcea vreun șobolan în putrefacție? Venea domnul Ișan să îl ridice de acolo? Sau poate domnul Dămăceanu, sau domnul Pleșcan. Sau poate făceau studii de caz, să vadă, de s-ar fi întâmplat, câți studenți își făceau poze cu șobolanul mort pentru facebook. Să fi fost vreo tentativă de campanie poate, cu scopul promovării turismului, sau cu scopul de a inspira mila și de a obține finanțare.

Ideea e însă simplă. Studenții de la Litere sunt exilați de câțiva ani de zile în acest corp, fostă închisoare, și puși să învețe printre valuri de gume, bănci dărămate, gunoaie aruncate, mucegai, și, mai nou, șobolani și otrăvuri. Nu pot decât spera în reapariția ciumei bubonice. Poate așa am să învăț și eu într-un loc care nu cade pe mine, sau unde nu există riscul ca, odată intrat, să nu mai ies.

Dar jur că dacă se va întâmpla vreodată să cadă o bucată de tavan, sau un colț de clădire, sau să se dărîme parchetul, orice lucru care să rănească vreun student, am să mă folosesc de fiecare canal de comunicare posibil din țara asta ca să afle toată lumea despre bătaia asta de joc. Pentru că ce e mai grav este ca studenții plătesc mai bine de 20 de milioane pentru dreptul de a învăța la universitate, nu pentru aventuri. Dacă voiau aventură, mergeau cu barca pe Amazon.

Și dacă studenții nu merită respectați, atunci să fie respectați profesorii. Sunt oameni care și-au dedicat ani din viață profesiei și acum stau să cadă pereții pe ei. Jenant și penibil.

Uitați și pastiluțele magice:

Despre note si jurnalism

2010-01-13T22:16:00.006+02:00

Generația cu un an mai mică decât mine tocmai a primit notele la Discurs Jurnalistic, parcă, cu domnul Dumistracel. Și când i-am văzut cum se agitau, unii de bucurie, alții de frustrare, mi-am pus puțin problema despre importanța notelor la facultate, și poate a problemei necesității de afirmare prin acest sistem de evaluare.

Și dacă privim problema doar din acest punct de vedere, al căutării de afirmare, lucrurile stau destul de simplu. Notele sunt fix Zero. Dar un zero absolut, colorat frumos cu speranțele unor copii îndoctrinați de un sistem feudal pre-universitar. Spun lucrul ăsta cu mâna pe inimă, pentru că am trecut prin așa ceva, exact cum trece cuțitul prin unt. Și mi-am luat-o în cap suficient de tare, fără să rămân cu nimic, decât poate cu frustrări.

Singurul lucru de contestat împotriva acestei mici dizertații este, evident, problema bugetului/taxei și a burselor. Nimănui nu îi convine o gaură în buget de încă 20 de milioane pe an, pe lângă banii de haine/mâncare/deplasări și alcool. Dar tocmai de aceea notele sunt inutile, pentru că sunt acordate pe baza unor aprecieri personale, absolut subiective, deseori stabilite după criterii îmbătrânite sau irelevante în prezent. Poate nu e cazul la Departamentul nostru de Jurnalism, dar în general, la facultăți domină profesori care apreciază doar un anumit tip de critică și gândire, iar inovația e catalogată ca impertinență și lene.

Dacă tu, ca student și om (nu, animal nu, nu aici), la sfârșitul cursului, te simți împlinit cu ceea ce ai învățat, simți că ai acumulat esențialul și ai luat tot ce puteai de la profesorul ăla, poți pleca cu fruntea sus, chiar dacă la notă apare 5-6-7. Pentru că, într-o utopie universitară , sentimentul acela de împlinire, de asimiliare maximă a informațiilor este de obicei corelat cu note bune.

Dar conceptul actual, în care un student se străduiește să ia o notă mare la o materie care nu îi foloseste nici cât negru sub unghie, nu face nimic decât să "acumuleze" timp pierdut.

Dacă eu mă duceam din anul I la Opinia, sau dacă puneam mai mult spinarea la căutatul de știri/reportaje pentru laboratorul cu domnul Savitescu, eram acum cu câțiva kilometri în față pe drumul spre a deveni ceva coerent. A fost un an pierdut cu dizertații inutile la cursuri susținute de profesori cu accente grave spre megalomanie, gen Popa sau Ioncioaia, deși admit că unele aspecte din ceea ce predă domnul Florea Ioncioaia ar fi fost utile dacă erau dezbătute corespunzător. Și îmi asum aici lenea primordială, tipic studențească, ce m-a împiedicat să mă dedic suficient.

Discutam și ieri cu un coleg de cameră, care e la Filologie Clasică. La el în an sunt 4 oameni, cu 12 locuri la buget. Bursă nu ia nimeni pentru că nu sunt bani, deci ar putea să ia examenele cu 5 și să iasă cu diplomă de mare licențiat, profesor de latină la vreun liceu, și mai departe, cine știe, posibilități sunt în funcție de interes. Și omul e chiar priceput, dar nu am vrut să îi stric eu pofta de învațat, subliniindu-i că face un lucru fără altă motivație decât cea personală.

Până la urmă, prost sau nu, e sistemul de care aparținem. Trebuie doar să nu îl lăsam să ne strice acele mici speranțe care ne împing înainte.

Picătura care a căzut pe lângă

2010-01-11T22:50:00.011+02:00

paharul era deja prea plin și răsturnat pe masă

Boomtown Rats-I Don't Like Mondays
Vezi mai multe video din Muzica

Pentru că ziua de luni pute. Și dacă ziua de luni merge aiurea, toată săptămâna o ia în aceeași direcție. Iar astăzi a fost o zi infectă. N-am putut să dorm, și după puținele ore în care nu-mi citeam viitorul în gumele lipite pe fundul patului colegului de deasupra, ore în care n-am reușit decât să moțăi puțin, m-am trezit anchilozat de la mijloc în sus. Am mers prin ploaie jumătate de Copou până la curs, am plecat din sala în care aveam cursul pentru că am crezut că am nimerit greșit (era goală când am ajuns, prima zi de facultate, explicabil). La întoarcere în cămin, am coborât la stația greșită pentru că vorbeam la telefon, și am urcat mai bine de jumătate din distanță la pas cu porumbeii. M-a îngrozit și Mândruță cu ce comparații mai făcea prin Dilemă ...

De știri nici vorbă, in Agronomie batea vantul, măcar de nu mă duceam prin ploaie până acolo și înapoi să văd. Pe deasupra mai primesc telefoane de la persoane din anul întâi să mă întrebe dacă fac seminare (tot nu înteleg de ce pe mine). Și parcă s-a prostit toată lumea în vacanță. Erau și înainte nelipsitele întrebări stupide pe la cursuri, care îmi stârneau doar mici zâmbete, dar azi am crezut că mă arunc din E-uri pe geeam. Și îi dădeau și apă la moară la o profesoară care insista să ne convingă de lucruri pe care le știm deja. Da, ȘTIM că NU facem practică TV! V-am crezut și susținut ideea de la început. Și ce e mai rău e că pare o persoană care ar avea atâtea de oferit ca om și ca profesor dacă ar trece peste un număr (mare) de idei preconcepute. Păcat.

Și ca să închei ziua frumos, aud iar oameni pe care îi respect aducând aprecieri capodoperei lui Porumboiu: "Polițist, adjectiv". Îmi asum cu cea mai mare deschidere posibilă atributul de om rupt de ceea ce înseamnă cultura, ca să pot afirma cu mâna pe inimă un anti-film mai mare și mai premiat ca mai-sus menționatul nu există.

Ce e grav e că eu nu sunt neapărat un om care se plânge. Tac, înghit și trec mai departe. Dar după o zi ca asta, cum să iți mai ardă cheful de ceva? M-am întors de bunăvoie prin ploaie în cămin. Poate încă nu ma trezisem.

Mai important,însă, este faptul că toate nimicurile ajung să te apese atât de tare, încât nu îți mai pasă de lucrurile cu adevărat importante. Și eu țineam ieri, chiar și astăzi cred, pe la amiază, discursuri pro-optimism și prostii cu partea plină a paharului. După o zi ca asta și după toată încăpățânarea din oameni, nu e mai bine să fii un măgar, un nesimțit? Să scuipi tu primul? Mai merită să ai bunăvoință? Astăzi, nu.

Later edit: Nu spune niciodată nu până nu sari gardul. Este ora 3 dimineața, și de o oră și ceva mă chinui să adorm pe ritmurile de manele karaoke cântate de douăzeci de obosiți, beți rangă. Am renunțat.

The Shawshank Redemption

2010-01-10T16:30:00.005+02:00

Îmi fac de ceva timp curaj ca să mă uit la filmul cu cea mai mare notă de pe imdb. Din simplul motiv că multe dintre filmele care au câștigat Oscar-uri, sau au avut x nominalizări, au tratat subiecte sociale într-o manieră care mi-a lăsat un gust amar. O încercare forțată de a dramatiza fie prin simplitate fie prin scene lacrimogene. Și multe multe clișee. Două exemple care îmi vin acum rapid în minte sunt No Country for Old Men - 2007 și Slumdog Millionaire - 2009. Ambele filme bune dar care mi-au lăsat același gust amar.

E drept ca nu sunt nici eu o mare entitate culturală ca să diger filme cu adevărat bune. Am prejudecăți fals instituite față de cinematografia rusă și cea est-europeană care m-au împiedicat până de curând să văd adevărate capodopere.

Dar una peste alta, The Shawshank Redemption este o măiestrie de film, de la poveste, până la personaje și până la multitudinea de mesaje transmise. Nu regret că am așteptat atât de mult să îl văd. Poate nu l-aș fi înțeles la fel de bine acum 2-3 ani.

Acuma din film nu rămânem doar cu o grămadă de mesaje îngrămădite pe un ecran neîncăpător. Este închegată o poveste frumoasă despre speranta, libertate, în toate sensurile ei, despre împacarea cu sine, despre cum să combați un sistem care pare deja prost, și de ce nu, despre ghinion. Iar imaginile și replicile sunt cu adevărat puternice și majoritatea reflectă și realitatea noastră de zi cu zi.

Un mic exemplu. Morgan Freeman, după 40 de ani de pușcărie, lucrând o slujbă de doi bani și trăind în aceeași cameră în care un prieten al său s-a sinucis, cere voie să meargă la baie de la șeful său de raion. I se spune că nu e la grădiniță ca să ceară voie să se pișe (scuzată fie-mi exprimarea) și la baie trage concluzia: "Forty years I've been asking permission to piss. I can't squeeze a drop without say-so.".

Eu mă întreb mai simplu: după încă douăzeci de ani de "libertate", câți dintre noi vor mai fi în stare să nimerească baia singuri?

Și ca o notă personală, mi-am propus să-i găsesc pe cei care mi-au spus că în secolul 21 un film cu happy-end nu mai are priză la public, să le dau două palme peste ochelarii 3D de pe nas și să îi leg de un scaun pentru cele 135-140 de minute cât durează The Shawshank Redemption. Nu în fiecare zi un om trece prin cinci stadioane de căcăt ca să iasă mai curat decât la intrare. Și imaginea asta chiar nu vrei să o poți atinge 3D.

Disclaimer

2010-01-09T18:34:00.000+02:00

Daca vor exista vreodată cititori ai acestei fițuici electronice, vă previn cât se poate de simplu: scriu precum vorbesc, adică mult. Mult și prost. Mai ales dacă mă aprinde vreun subiect. Și folosesc des cuvantul genial. Mă pierd printre idei, încep cu un lucru ca să dezvolt altceva, dar recitesc constant ceea ce scriu astfel încât aberații neintenționate n-am să public. Îmi place să cred că îmi argumentez punctele de vedere.

Frustrările mele, existențiale sau nu, sunt banalități pentru mulți și se schimbă de la o zi la alta, de unde și numele paginii. Citatul cu negru, ilizibil cum apare, nu promovează nici violența și nici pornografia. E o adaptare după o lege a lui Murphy și e o replică a unui oarecare caporal, dintr-un film ce și-a făcut loc printre preferatele mele: "The Last Castle", cu Robert Redford în rolul principal: He can have their hearts and minds, sir. As long as we got 'em by the balls. Mi se pare destul de aplicabil în realitatea plină de idealiști, care, mâncând ceva maroniu, încearcă să fie păpușari la rândul lor.

De ce m-am apucat să spamez pe un blog? Am refuzat la început, pentru că se instalase un sentiment general că dacă ții un blog ești mare scriitor și formator de opinii. Când am auzit că asta ar fi un standard, am propus subtil să și-l ia cu toții, care cred așa ceva, și să și-l îndese undeva unde nu ajunge lumina. Pe cât posibil, am încercat sâ evit efectul de turmă cam toată viața mea și nu aveam de gând să fac ceva ca să fiu în vreun trend.

După ceva timp (ani), am ajuns la concluzia ca ar fi totuși o experință interesantă (întreținerea unei pagini de opinie și atât). Acum mă chinui să pun pe pagină un gadget care generează poze în care sunt căței. Și da, am reușit să evit cacofonia (mersi Alex).